duminică, 1 aprilie 2018

Astenie de primăvară



Îmi meșterisem cumva o pereche de aripi; cred că erau din piele și spițe de bicicletă. Stăteau bine întinse și erau funcționale. Mi le-am prins între umeri cu ușurința specifică numai viselor și niște mușchi ai mei necunoscuți mie până atunci s-au și activat și am bătut din aripi și m-am ridicat peste stradă și peste clădiri și era minunat. M-a învăluit ceața și m-am gândit că zbor prea sus, așa că am coborât foarte jos, atât cât să nu agăț, în plutirea mea, nici cea mai impozantă pălărie purtată de vreun trecător. Două lucruri s-au petrecut în momentele acelea: am observat că eram pe aceeași stradă de pe care mă înălțasem, dar nu mai eram în același timp. Sărisem cam cincizeci de ani în trecut. Apoi mi-am dat seama că pot vedea nu doar prin pereții caselor, ci și prin carnea oamenilor până în adâncurile lor, unde tremură sufletul fiecăruia.

imagine Isabel Bryer