Ieri am început să citesc „Chipul tău mâine. Febră și lance” și autorul s-a lansat în analiza „încrederii”. Mă fascinează gândirea labirintică a lui Javier Marias. Din păcate, nu am decât primele două volume și am dedus de pe net că este o trilogie.
*
Dincolo de paginile cărții mă gândesc la felul cum acord încrederea și cum mi-o pierd: uneori fără să fi vrut. E o substanță volatilă. Îmi revine în memorie și splendidul discurs al Vulpii din „Micul Prinț” și mă întreb până unde suntem responsabili față de cei cărora le-am câștigat încrederea.
*
Seara m-am plimbat cu câinii până jos, la drum. Ne-au însoțit și două pisici. Mă bucur când aflu din presă că se fac pași mari înainte pentru protejarea animalelor. Guvernele unor țări au stabilit (!) că anumite animale pot simți stresul și durerea fizică și, ca atare, se renunță la vânătoarea de vulpi, la fermele de exploatare a animalelor pentru blană și altele asemenea. Foarte bine! Singurul gând care nu-mi dă pace este întrebarea când se va stabili prin lege și faptul că puiul de om poate simți durere atunci când e scos bucățică cu bucățică din pântecele maicii sale. Pentru asta nimic, nicio lege? Mai aveți încredere unii în alții voi, oameni, știind că poate ați fost la un pas de-a fi uciși de propriii părinți?
