După ce termin de citit o carte, îmi place să-mi confrunt părerea cu cea a unui alt cititor. Când am citit mai multe cărți ale aceluiași autor și am în minte o oarecare imagine a stilului său, caut și opinia unor persoane mai avizate decât mine. Dar cum cititorii nu se găsesc atât de aproape pe cât mi-aș dori, nu-mi rămâne decât să recurg la lectura seacă a unor recenzii. E foarte greu să scrii o recenzie. Unii cred că asta presupune să povestești conținutul cărții. Total greșit. O recenzie înseamnă să vorbești despre o carte în așa fel încât cei care citesc acest text să dorească să citească neapărat și cartea la care face referire.
*
Voiam să spun că am întâlnit multe glasuri care îl consideră pe Javier Marias un autor greoi, chiar dacă ceea ce spune este interesant. Îl consideră plin de amănunte redundante și de detalii inutile. Nu știu cum să combat aceste opinii, dar vreau să vă spun de ce îl iubesc eu pe Javier Marais. Și pentru că cel mai bine exprimă acest lucru chiar cuvintele lui (și înțelesul lor atât de tulburător), voi reda mai jos un citat:
„...a te naște depinde de o mișcare întâmplătoare, de o frază spusă de un necunoscut în celălalt capăt al lumii, de interpretarea unui gest, de o mână pe umăr și de o șoaptă care s-ar fi putut să nu fie șoptită. Fiecare pas făcut și fiecare cuvânt rostit de orice om în orice împrejurare când ezită sau când e convins, când e sincer sau când minte au consecințe inimaginabile care-l afectează pe cel care nu ne cunoaște, pe cel care nu s-a născut sau nu știe că va trebui să ne suporte și devin în adevăratul sens al cuvântului o problemă de viață și de moarte, atâtea vieți și atâtea morți își au enigmatica obârșie în ceea ce nimeni nu-și amintește, în berea pe care ne-am hotărât s-o bem după ce-am stat pe gânduri dacă avem timp, în buna dispoziție care ne-a făcut să ne arătăm simpatici cu cel care tocmai ne-a fost prezentat, fără să știm că numai cu câteva clipe înainte strigase la cineva sau făcuse rău cuiva, în tortul pe care ne oprim să-l cumpărăm mergând la prânz la părinții noștri acasă și pe care până la urmă nu-l cumpărăm, în dorința de a auzi o voce chiar dacă nu ne-ar păsa prea mult ce avea să spună, în telefonul hazardat pe care l-am dat cu acest scop, în dorința noastră de a rămâne acasă pe care nu ne-am îndeplinit-o. A pleca și a vorbi și a face, a te mișca, a privi și a auzi și a fi văzuți constituie pentru noi un risc permanent, nici măcar dacă ne închidem în casă și dacă tăcem și stăm liniștiți aceasta nu ne salvează de urmări...”
