Dintotdeauna am visat mari zbateri de arbori în jurul casei mele și visul a devenit de ceva timp realitate: un codru întreg se zbuciumă în spatele casei în fiecare toamnă, în fiecare primăvară. Zăpezile iernii aștern o încremenire grozavă peste pădurea mea, toate tac -- păsări câte mai sunt neplecate, izvoare, bursuci, dealuri întregi de tăcere. Niciodată vara nu e liniștea asta nepământeană, doar iarna, doar în serile de iarnă când ninsoarea s-a oprit și soarele alunecă roșu sub deal.
Ploaia este grabnic aducătoare de tristețe. Oricând ar ploua, eu întâmpin ploaia cu o strângere de inimă. Am o panică nemărturisită în fața apei.
Dar ploaia care nu cade, ceața, aceea îmi place nespus. Ceața e ca o cotropire a acestei lumi de către o alta, necunoscută, magică, seducătoare. În ceață așteaptă porți spre țări cu nori purpurii, praguri spre alte vremuri, portaluri de trecere. De câteva dimineți mă trezesc cu sticla ferestrelor bombată spre interior sub presiunea cețurilor. Intră pe sub ușă fir cu fir și dispare. Știu că e înăuntru, știu că n-a dispărut. Ceața mă așteaptă.
