duminică, 5 noiembrie 2017

Am privit în abis...


...și abisul a privit în mine. Această senzație de gol, de pustiu, de incapacitate dureroasă de a exprima ceea ce simt acut a fost ce-am experimentat după lectura romanului de debut al lui Ishiguro. Cartea aceasta este ca un iceberg care pare inofensiv, chiar banal, pentru navigatorii mai neexperimentați, dar care prin adâncimea la care plutește, prin dimensiunile ascunse privirii, abia ghicite, trimite un fior, o amenințare care te urmărește și după ce ai încheiat lectura.
Este fascinantă tehnica desăvârșită cu care autorul sugerează cititorului idei, felul în care se joacă fără să bănuiești cu mintea ta. Această tehnică „a vagului”, iertați-mi neinspiratul cuvânt, dar nu știu cum să-i zic, este ceea ce transmite acel „thrill” chiar mai mult decât ar face-o vorbele exacte. Mi-am petrecut minute în șir privind pe deasupra paginii și gândindu-mă că e posibil ca autorul să insinueze faptul că oamenii seamănă întrucâtva albinelor: adună în decursul vieții, chiar și al vieții intrauterine, chiar și al vieții antecesorilor, tot felul de energii care acumulându-se, la un moment dat influențează; ne trezim făcând lucruri la care nu ne-am aștepta, dar totul e doar o rezultantă, un efect firesc al energiilor adunate.
Este o legătură între femeia care ținea sub apă un prunc și Sachiko, cea care a scăpat în acest fel de pisoii fiicei sale. Inevitabil te gândești că Sachiko era de fapt stânjenită de copilul care-i rămăsese și uciderea pisoilor...
Apoi trebuie să existe o legătură între cravata de mătase neagră a lui Jiro, cea pe care n-o găsea într-o dimineață importantă, tăcerea nefirească din camera tatălui său, funia care se agățase de picioarele lui Etsuko pe când o căuta pe Mariko și felul în care s-a sinucis Keiko.
Și cu toate acestea, Ishiguro nu a intenționat să scrie un thriller. Ceea ce este cu adevărat înspăimântător este că autorul a scris despre viață așa cum este ea. Avem doar impresia că putem întinde mâna pentru a atinge o altă mână. În realitate, găsim doar un gol. E pustiu în jurul fiecăruia dintre noi. Comunicarea e iluzie. Comuniunea e un ideal. Oamenii sunt singuri.