marți, 22 noiembrie 2011

Filosofia blogului


Am primit de la Gina un set de întrebări care ţin de filosofia bloggingului. Iată-le:
1)      Ce vârstă are cel mai vechi blog pe care îl cunoaşteţi?
Nu ştiu. Am citit cu plăcere postări de acolo, dar nu cunosc vârsta blogului. Pe internet am mereu impresia că mă aflu pe tărâmul „tinereţii fără bătrâneţe”.
2)      Care este primul blog pe care l-aţi descoperit de îndată ce aţi intrat în virtual?
Mai întâi am descoperit cenaclurile literare. Nu pentru mult timp, întrucât limbajul „literar” de acolo şi atacurile la persoană m-au năucit. Abia apoi mi-am făcut un blog şi am fost descoperită de Grişka. De fapt Missouri a fost descoperită de el, ea avea un blog mult mai atractiv decât mine pe vremea aceea, publica poze şi noutăţi de interes felin, pe când eu scriam texte mediocre. A fost ceva firesc: Grişka  traducător, Missouri devoratoare de cărţi...
3)      V-ar bucura închiderea unui blog? Care anume?
Nu. Dacă ceva nu se potriveşte cu mine, ocolesc. E loc destul.
4)      Care este blogul pe care îl vizitaţi cel mai des?
Parcurg în fiecare zi toate blogurile cu posturi noi. (din blogrollul meu)
5)      Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa?
Atâta timp cât îi face proprietarului plăcere să scrie.
6)      În ce condiţii v-aţi închide blogul?
Cred că l-aş închide în cazul unei dezamăgiri profunde.
7)      Ce vârstă are blogul?
Trei ani.
8)      Cum aţi decis să vă faceţi blog?
Voiam să scriu. Mâzgăleam zeci de caiete, hârtia e scumpă... Şi apoi, în virtual puteam să fac şi câţiva cititori (victime).
9)      Este bloggingul un viciu? Dă dependenţă?
Nu ştiu ce să zic. Uneori las mâncarea să fiarbă pe aragaz şi vin să scriu sau să răspund la comentarii. Alteori amân o treabă sau alta ca să citesc ce-a scris altcineva. În general mă culc târziu ca să pot parcurge tot ce mă interesează din blogroll. Sunt mereu în criză de timp din cauza navigării pe bloguri şi sunt prima (şi singura) din zonă care sună la deranjamente când pică internetul, dar nu, nu dă dependenţă...

Oricine doreşte să răspundă întrebărilor poate să preia leapşa.

duminică, 20 noiembrie 2011

"Ciuleandra"


Andrei mi-a adus de la magazinul sătesc, (pe firmă scrie „La Petre”), prune uscate. Ah, ce nostalgii s-au deşteptat în mine!
 Îmi aduc aminte cum mama-mare usca prune în cuptor să aibă pentru postul Crăciunului şi al Paştelui. Le fierbea în orez şi erau delicioase.
De câţiva ani în zona noastră nu se mai fac prune. Iar cuptorul de cărămidă de mult nu mai este.
Dar am făcut şi noi provizii în aşteptarea celei mai grele ierni. Îmi amintesc ce-mi povestea tata - despre ultimul târg al anului la care mergeau cu căruţa pentru aprovizionarea finală a gospodăriei.
Noaptea pe la trei caii erau deja înhămaţi la car şi tata, băieţel plin de nerăbdare, se foia pe capră lângă taică-său. Aveau să facă o călătorie fabuloasă până la Vărzaru, la târgul de Sfântu Dumitru. Nu sunt mai mult  de şase kilometri până acolo, pe drumul vechi, până la răspântia unde se aduna lume-lume să cumpere, să vândă, să se minuneze şi să joace ciuleandra.
Tata-mare nu vindea nimic, doar cumpăra. Se întorcea acasă cu hălci mari de peşte afumat şi un butoiaş de hamzie, cu sare, cu „zacăr”, cu „urez”, cu gaz. Doar cu ceea ce nu putea produce în gospodăria proprie.
Într-un an a adus acasă o cutie care mult a speriat-o pe mama-mare, a făcut-o să se închine şi i-a lăsat un sentiment de circumspecţie niciodată deplin potolit: un patefon!
După ultimul târg casa şi curtea bunicilor se închideau lumii şi se pregăteau de iarnă. Mama-mare se îngrijea de animale şi ţesea la război, tata-mare aducea lemne.
Aveau cămara plină cu de toate: garniţe cu carne în untură, putinici cu bucăţi de brânză făcută în post, cârnaţi şi şuncă atârnată în grindă, peşte, butoaie cu murături, poame, magiun. Din hambare nu lipseau bucatele pentru animale, iar în magazia mare se înşirau damingene cu ţuică galbenă şi butoaie cu vin roşu.
Iarna era pentru ei ca un asediu.
Am şi eu această senzaţie azi, după atât de mult timp: că iarna va fi o încercare grea chiar şi pentru cei care şi-au umplut cămările. Cât despre ceilalţi...

joi, 17 noiembrie 2011

Despre mine

sursa

Trebuie să fac mea culpa: v-am indus în eroare, aţi vorbit cu mine atât de mult timp, fără să ştiţi cine sunt cu adevărat, fără să cunoaşteţi faţa mea ascunsă.
Ei bine, a sosit momentul mărturisirii: eu sunt cea care arde becurile în casă.
Din copilăria timpurie ai mei au observat că există un raport direct între intervenţia mea asupra întrerupătoarelor (la care ajungeam numai luată în braţe) şi numărul de becuri care explodau, se ardeau, pocneau.
Când am crescut mai măricică am ajutat două fiare de călcat să-şi dea obştescul sfârşit, deşi despre felul cum s-a terminat scurta carieră a radioului Gloria (care-l făcuse pe tata fericit cam... o lună), n-aş putea să jur că a fost tot lucrarea mea.
Deja acasă nu mai eram lăsată să pornesc/opresc niciun fel de aparat electric, dar la căminul studenţesc colegele de cameră nu cunoşteau acest mic amănunt şi de aceea câteva fierbătoare (termoplonjoane)  şi un reşou au plecat în câmpiile steampunk ale vieţii de apoi pentru unelte şi maşinării...
Tata îmi zicea „Diana-Dezastru”, nume pe care soţul meu l-a adoptat imediat şi cu toată convingerea din cauza videoului.
Noroc că am intrat în era DVD-urilor. La care eu nu umblu deloc. Nici când sunt singură acasă. Nu ating telecomanda televizorului. Încă mai am voie să mă uit la televizor.
Acum despre calculator. Avem trei. Unul e tot timpul la reparat. Altfel nu aş putea să vă scriu.

P.S. Dată fiind situaţia, avem întotdeauna în casă o rezervă de becuri, normal. Dar ce vom face când se vor termina? Când se vor găsi de cumpărat doar becuri din acelea scumpe, care fie vorba între noi, după ce că nu dau lumină ca lumea, se mai şi ard la fel de repede ca cele normale, deşi costă de nu ştiu câte ori mai  mult?

marți, 15 noiembrie 2011

"Mâine în bătălie să te gândeşti la mine"


În 2002 am reîntâlnit-o pe Corina. (acesta nu e numele ei, dar îi voi spune aşa)
Ştiam de la o altă prietenă că are cancer, arăta rău, făcuse şi chimio-terapie...
Dar în toamna din 2002 când am dat una peste alta pe bulevard, Corina era efectiv schimbată. În bine!
M-am bucurat. În primul rând pentru faptul că nu ştiu cum să vorbesc unui om care trece pe lângă moarte. „Vei fi bine, lasă, că trece!”? Absurd.
Precis a scăpat, mi-am zis îmbrăţişând-o şi pregătindu-mă să aud vestea cea bună. Nu putea fi altceva: Corina strălucea. N-ai fi zis c-a depăşit treizeci de ani, era ca de optsprezece.
Ne-am aşezat pe o bancă să vorbim, de fapt ea m-a rugat să stăm câteva clipe. Nu m-am putut abţine şi am lăudat-o pentru felul cum arăta. Voiam să aud cum se vindecase. Corina însă a râs şi a zis:
-         Şi tu aştepţi să auzi că m-am făcut bine? Nu, sunt tot aşa, nu ştiu cât mai am, Mihăiţă nu vrea să-mi spună.
Mihăiţă era soţul, îl ştiam vag.
-         Îţi spun un secret. zâmbi radioasă. M-am îndrăgostit! Şi el e îndrăgostit de mine.
Cred că dacă îmi spunea că pleacă să cucerească Everestul nu aş fi fost mai şocată. Arăta ca o şcolăriţă şi m-am întrebat dacă nu cumva... medicamentele, panica morţii iminente... să n-o fi adus în starea de a-şi pierde... cum să zic... simţul realităţii.
Mi-a spus că e fericită, că nu-i pasă că va muri, că acum tocmai mergea la întâlnire.
Îmi stătea pe limbă să întreb „Mihăiţă ştie?”
Dar am tăcut şi ne-am despărţit ca şi cum urma să ne mai vedem de multe ori de atunci înainte. Însă nu ne-am mai văzut niciodată. Corina a murit după şase luni.
Vinovată?

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

"Nişte ţărani"

Fiind sâmbătă m-am trezit... la aceeaşi oră ca de obicei. Animalele nu ştiu că e week-end. Am deschis uşa spre dimineaţa mohorâtă de noiembrie, cu aer îmbibat de ceaţă. Singurul meu gând se îndrepta spre o ceaşcă de cafea fierbinte. În schimb am plecat spre curtea păsărilor.
Am deschis gâştele şi pe Bureţica (ea doarme separat pentru că nu e gâscă, e o fetiţă), am eliberat puii, dintre care trei sferturi sunt cocoşi (cu alte cuvinte am fix cinci puici), am chemat afară curcile, raţele, găinile şi spre final bibilicile, care, dacă nu văd păsări în curte, se ridică şi decolează vertical „spre alte ţări mai calde”...
Am hrănit apoi o hoardă de pisici pentru care oricine m-ar invidia, Missouri ştie de ce.
Venise momentul să-mi fac o cafea. Exact pe când să aprind focul sub ibric, am auzit deasupra, la etaj, pasul lui Andrei. Se trezise.
Am dat deoparte ibricul şi am pus tigaia pentru un mic dejun englezesc cu ouă, şuncă, pâine prăjită.
Am apăsat şi pe butonul telecomenzii, pentru atmosferă, să aud pe unde au mai fost cutremure, ce asteroizi ne-au mai trecut pe deasupra capului, pentru că oricum de criză nu mai vreau să aflu nimic. Criza mi-a luat cafeaua preferată, despre care Andrei a spus că are un preţ indecent. Ce beau acum... dar mai bine nu mai spun nimic.
Ouăle se prăjeau, şunca se rumenea, iar la televizor a apărut un spot care... scuzaţi plasticitatea expresiei... „mă seacă la inimă”. Cel cu doamna Sanda Lungu din Roşia Montană, cea care „nu vrea decât să muncească”.
L-am mai auzit, nu e prima oară. Doamna e remarcabilă. Cei care au ales-o au avut ochi. Joacă perfect. De ce mă evervează pe mine? M-am gândit: 1) Zice c-a renunţat la vacanţe. Punctele 2) şi 3) nu le mai spun. Unu face toţi banii: „A renunţat la vacanţe”.
Meditaţia mea pe marginea subiectului a fost întreruptă de venirea lui Andrei, vesel nevoie mare că azi îl are pe Marius ajutor la muncă şi nu va face singur zeci de gropi pentru pomii care urmează să fie plantaţi în livadă.
Am mâncat, apoi mi-am băut în sfârşit cafeaua – o marcă mult mai ieftină decât până acum, fără nu ştiu ce arome.
Mai târziu, după ce am pus mâncarea la foc, iar Andrei cu Marius erau de ceva timp în livadă, am coborât la ei să le duc un termos cu ceai cald şi o pungă cu gogoşi. Am trecut prin dreptul casei vecinilor.
Purceii guiţau de foame în coteţ, păsările cotcodăceau închise.
Am impresia că eu nu ştiu să-mi trăiesc viaţa, îmi vine gândul ăsta aşa, ca un ecou, eu nu ştiu nici de vacanţe, nu ştiu nici măcar despre faptul că sâmbăta se doarme până târziu.

marți, 8 noiembrie 2011

Poftă de viaţă


O bucurie nu vine niciodată singură.
Pe lângă bucuriile mari care te copleşesc de-a dreptul tropăie în alai şi alte bucurii mărunte.
Ne întorceam fericiţi de la serviciu – 20 de km până acasă – şi discutam cu Andrei despre una din bucuriile mari: nu i se virase pe card salariul întreg, deoarece departamentul de contabilitate de la Bucureşti al firmei nu înregistrase pe calculator toate borderourile trimise. Eram chiar foarte amuzaţi de subiect, ce mare lucru, nu? Toate ratele aşteaptă fără să te deranjeze.
Tocmai când să începem virajul pe Dealul Negru – loc urât de toţi şoferii – observăm un echipaj de poliţie.
Ne-a tras pe dreapta. (e doar una din bucuriile mărunte) De ce nu avem cauciucuri de iarnă? Andrei explică politicos că nu am echipat încă maşina, pentru că nu s-au anunţat ninsori şi vreme rea.
Poliţistul o ţine pe-a lui, sfătos ca un moşneag: putem pleca pe soare şi să ne întoarcem pe ninsoare.
Andrei vorbeşte de costuri, de faptul că va uza cauciucurile în mod inutil. Poliţistul îi promite că toţi cei recalcitranţi cu legea vor plăti.
Andrei... nu mai zice nimic, fiindcă întâlneşte privirea mea imperativă.
Plecăm lăsând poliţistul bosumflat că nu ne poate amenda, n-a găsit nici măcar un bec de poziţie care să nu funcţioneze.
Parcurgem încă doi kilometri şi ne oprim: coloană de maşini. Aşteptăm, aşteptăm. Suntem obosiţi şi flămânzi, eu îmi fac griji pentru păsările neînchise + mâţele şi câinii nehrăniţi. După zece minute aflăm că a fost un accident, un tir s-a culcat de-a latul şoselei şi nu se mai poate trece.
Propun să ne întoarcem, deşi ştiu că luând-o pe drumul ocolitor vom avea de parcurs 50 de km până acasă, iar bibilicile vor alege precis varianta de a se culca în pom.
Andrei nu prea vrea să se întoarcă şi mă enervează. Stăm, aşteptăm. Venind din spate un echipaj de poliţie ne depăşeşte. Atunci Andrei se decide şi întoarce maşina. Mergem pe varianta Băbeni, pe la „fabrica de maşini de spălat” despre care circula bancul faimos cu muncitorul care a furat piese şi, asamblându-le acasă, a obţinut o mitralieră.
Ne amintim bancul şi râdem. Andrei opreşte la o benzinărie. (altă bucurie măruntă cu 5, 59 lei/litru)
Alimentează şi vine ţinând în mână rovineta.
-         N-o aveam. Prostovanul de poliţist a uitat să întrebe.
Râdem şi de poliţist.
-         Crezi că mai întâlnim un echipaj până acasă? Fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc...
-         Ba bine că nu! Şi nici nu trebuie să ne oprească. Au aparat de supraveghere care îţi face poză, verifică numărul maşinii şi îţi trimite „felicitarea” acasă în plic, o amendă de cinci sute. (altă bucurie... măruntă?)
Ajungem acasă pe întuneric, orbiţi de farurile celor care nu şi-au reglat faza scurtă.
Pe pragul bucătăriei pisicile fac grevă de protest cu pancarte şi mieunături, câinii sar la poartă fericiţi că nu i-am abandonat, bibiloiul Rostok, şeful de stol, dă un ţipăt scurt din salcâm şi ştiu pe loc ce înseamnă: „Mamă, suntem bine.”



Despre "Bucuria vieţii" puteţi citi şi aici sau aici.

duminică, 6 noiembrie 2011

joi, 3 noiembrie 2011

"Oamenii Măriei-Sale"


În fiecare an cumpărăm lemne pentru iarna următoare. Anul acesta a trebuit să tăiem din pădurea noastră din spatele casei, pentru că arborii au crescut foarte mari şi vântul a început să-i doboare.
Desigur am făcut cerere de marcat la Ocolul Silvic, cerere care nu a fost aprobată până nu am achitat şi taxa pentru pază – ca şi cum ar fi trecut vreodată pe aici un pădurar cu gândul să ne păzească pădurea... De fapt chiar a trecut: când au venit la vânătoare.
Trec peste aceste „amănunte” destul de... costisitoare ca să intru în subiectul propriu-zis al misterului pe care doream să-l povestesc.
După ce copacii au fost doborâţi şi trunchiurile secţionate la o dimensiune uşor de cărat, am căutat pe cineva să ne aducă lemnele acasă. E o distanţă foarte scurtă, casa noastră fiind la buza codrului.
Pe cine să luăm? În sat muncitorii cu ziua au fiecare brandul lui: Ionel curăţă coteţele ca nimeni altul, Sichirim defrişează tufişuri şi mărăcinişuri, Romică toarnă betoane (dacă nu cântă la vreo nuntă), Clopotaru sparge butuci, (duminica trage clopotele), iar Stelică Speriatu face „transpoarte” cu calu’. Nimeni nu se ocupă cu lemne. Ne-am gândit să chemăm pe cine găsim liber... Am dat peste Fănel.
Fănel, în ciuda vârstei - 58 - este un redutabil săpător de şanturi. Totuşi a acceptat să vină la noi să care lemnele. Andrei s-a tocmit cu el „la lucrare”. Ne-am şmecherit şi noi. Nu mai angajăm „cu ziua”, fiindcă am observat că muncitorii nu mai termină; stau la noi pe bani şi mâncare şi nu au niciun spor. „La lucrare” ştiu că trebuie să-şi vadă de treabă, fiindcă tot suma fixată le revine.
Am explicat aceste „subtilităţi” ca să înţelegeţi surpriza şi bucuria noastră sâmbătă pe la ora 15 când Fănel ne-a anunţat că e gata. „Aşa repede?” ne venea să întrebăm. L-am plătit şi omul a plecat fericit la rândul său pentru „bucuria datoriei împlinite” – cum ar fi zis tata. Mie totuşi nu mi-a plăcut expresia de satisfacţie şireată de pe chipul său şi nici graba cu care a refuzat al treilea pahar de ţuică spunând că „are o treabă acasă”.
Când am ieşit din bucătărie şi am văzut grămada de lemne mi s-a cam strâns inima. Mi se păreau cam puţintele... Eh, asta e legea, nu pot fi marcaţi mai mult de cinci metri cubi... 
L-am văzut şi pe Andrei cam mirat şi ne-am dus prin pădure să vedem dacă Fănel a adus toate lemnele. Nu mai era nimic, cărase tot. Ne-am gândit că la anul va fi necesar să mai cumpărăm, iar eu nu m-am putut stăpâni să nu-l mustru pe Andrei că a marcat prea puţin, că precis aici nu erau cinci metri cubi etc, i-am făcut un pic viaţa amară....
Au trecut câteva zile. Într-o după-amiază am mers cu Tatra şi cu ceilalţi doi câini să culeg măceşe. Am urcat într-o poieniţă din pădure unde ştiam o tufă plină, chiar lângă râpa de la pârâu. Am văzut nişte urme ciudate pe jos prin frunziş, ca şi cum ceva ar fi trecut pe acolo, ca şi cum ceva ar fi fost târât. M-am uitat în pârâu şi ce descopăr! Zeci de trunchiuri de copac aruncate. L-am chemat pe Andrei să vadă.
Fănel lucrase cu toată credinţa: pentru suma de o sută de lei, în loc să aducă lemnele la noi acasă, le-a aruncat în pârâu, întrucât i-a fost mai aproape.
E minunat; acum va trebui să-l aducem pe Stelică Speriatu cu calul să scoată trunchii de acolo, să-i încarce în căruţă şi să-i aducă. Am elucidat misterul.
Oameni, oameni...


marți, 1 noiembrie 2011

"De-a v-aţi ascuns"



Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucam odată,
Odată, poate, după scăpătat.
E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.
Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.
Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.
E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.
Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.
Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.
Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.
Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.
Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.
Apoi, o sa fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.
Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câti vrei.
Arde-l-ar focul.
Tudor Arghezi