sâmbătă, 25 aprilie 2009

Mamă a trei copii

Această întâmplare s-a petrecut cu câţiva ani în urmă. Pe atunci locuiam încă în frumoasa casă albă, stil românesc, de pe strada Ciocârliei, împreună cu părinţii. Era o relaxare să te plimbi pe strada noastră; era linişte, maşinile rulau moderat, casele îngrijite aveau în faţă grădini de flori cu bănci şi alei. Copacii îşi întindeau umbra pe trotuare în zilele cu arşiţă şi toată lumea încetinea pasul de plăcere.
Faptele de care-mi amintesc acum nu s-au petrecut însă în una din acele minunate zile de vară. Era toamnă târzie, era un noiembrie umed de ceaţă, mohorât, întunecat. Nu era frumos nici pe strada noastră. Veneam cu mama de la cumpărături discutând, ca mai întot-
deauna, un pic în contradictoriu, dar păstrând tonul glumeţ.
Pe acelaşi trotuar, dar din sens opus, se apropia de noi o femeie în vârstă. După îmbrăcăminte s-ar fi zis că s-a repezit până în vecini, la cineva. Avea în mână o sacoşă. Baticul de pe cap şi puloverul de lână tricotat, m-au făcut să mă gândesc la o pensionară a vreunei fabrici oarecare. Ajungând în dreptul nostru, a căutat privirea Mamei şi a întins mâna cu un gest rugător, vrând cu orice preţ să ne oprească:
-Doamnă dragă, îi zise Mamei, nu ştii dumneata pe unde s-apuc către Cluj?
-Către Cluj? se miră oarecum Mama. Puteţi sta la ocazie pe lângă Spitalul din Nord…
-Nu, nu la ocazie. Mă duc pe jos…
-Pe jos?!
Am schiţat o mişcare de nerăbdare spre maică-mea: nu-şi dădea seama că bătrâna are minţile rătăcite? Mama însă întrebă cu îngrijorare:
-Auzi acolo! De ce vreţi să mergeţi pe jos! la Cluj?
-Păi, poate m-oi sfârşi până acolo. şi bătrâna lăsă lacrimile să-i curgă pe obraji.
Mama schimbă brusc tonul:
-Ascultă, mamae! Vino dumneata cu noi, uite aici, a doua casă. Bem o cafea, mâncăm o prăjitură şi-mi explici ce s-a întâmplat.
Mi-am dat ochii peste cap exasperată. Bătrâna părea însă atât de pătrunsă de frig, încât n-am îndrăznit să zic nimic care ar fi putut s-o alunge. Mama o luase deja de braţ pe femeia ce o privea recunoscătoare şi o ducea spre poarta noastră. N-aveai ce-i face! Aşa era Mama: ajuta pe oricine: cerşetor, copil pierdut, câine vagabond, pisică rătăcită.
În bucătărie le-am auzit stând de vorbă. Bătrâna zicea suspinând:
-De, mamă, de n-ar fi murit bărbatu-meu, era poate altfel. Noi am avut trei copii: doi băieţi şi-o fată. I-am ţinut în şcoală, au meserie, i-am căsătorit şi, când am zis că ne-am liniştit şi noi, s-o bolnăvit bărbatu’. Într-un an dus o fost …
-Da’ ce-a avut?
-Cancer. Copiii, ştii şi dumneata, mereu au nevoie de câte ceva. Îmi făcuseră şi nepoţi, aveau cheltuială şi ei. Or zis că să vindem pământurile. Io le-am zis să le vândă, că eu sunt bătrână şi nu mai pot munci. Îmi ajungea o grădină şi câteva găini – că tot pentru ei – să ia o paseră, un ou proaspăt…Şi m-or dus la notar. Acolo, că să vindem şi casa, că aşa ia un preţ bun, că ăl de cumpără vrea tot. Eu am zis: da’ mai mamă, cu mine ce faceţi? Ei că
nu, că stau la Ileana, fie-mea. Mi-era inima grea, doamnă. Eu nu pot sta la oraş. Maşinile fac vâj în sus, vâj în jos, e gălăgie şi furnicar de oameni, îmi dă dureri de cap! Pe urmă, eu toată viaţa am stat la căsuţa mea, cu omu’ meu. Un’ să plec bătrână? Vroiam să mor în patu’ meu. Da’ m-or convins, proasta de mine! Fie-mea: stai la mine, mămică, şi nu faci nimic toată ziua, că ţi-o ajuns şi matale. Te uiţi la televizor şi, dacă vrei, ai grijă de asta mică –
nepoata-mea, adică. Ce era să fac când erau toţi cu gura pe mine? N-am vrut să-i supăr, măcar că ştiam eu că n-o fi chiar bine. Au vândut tot. La scurt timp, mie mi-era tare dor. Da’ degeaba. Copiii n-au vrut să mai meargă pe-acasă –ce casă, că nu mai era –prin sat, nici măcar pe la cimitir, pe la taică-so la ziua morţilor… Fie-mea o zis că nu sunt bani de pomană, că o trecut doi ani deja şi morţii cu morţii, vii cu vii. Vai de sufletul meu, doamnă dragă!
M-am strecurat în bucătărie, într-o parte, pe-un taburet. Bătrâna îşi ştergea lacrimile cu colţul baticului. Mama o privea plină de atenţie. Fusese întotdeauna o bună ascultătoare.
-D-apăi asta n-o fost tot. La început nu m-o pus nimeni la muncă, nu pot să zic. Tot făceam eu, că nu mi-e-n fire să stau: o mâncare, mai spălam nişte haine, mai scuturam. Mi se ura în casă toată ziua, în vârful blocului. Măcar să fi avut o grădină, aşa ca dumneata… Când terminam toate, până a pleca după nepoata-mea la cămin, stăteam pe-o bancă afară, la scara blocului. M-o găsit gineri-meu de vreo două ori. Pe-urmă o certat-o pe fie-mea că mă ţine pe nimica. O uitat că şi-o luat maşina din banii de pe căsuta mea… S-or certat de mai multe ori pentru mine. Îmi venea să intru în pământ, nu alta! Mă rugam la Dumnezeu să deschidă pământu’ să mă înghită . Şi-apăi fata mi-o zis într-o zi că de ce nu mă duc să mai stau şi pe la Costel? La Marian, celălalt băiat, nu se putea, ca ăla stătea cu socrii, c-aşa or avut învoiala de când s-or luat copiii. Ăi bătrâni or zis: îţi dăm fata, da’ staţi cu noi că avem de toate şi să nu ne lase şi pe noi singuri. Nu prea i-o plăcut băietului, da’ ce era să facă? De-aia a vrut şi el mai mulţi bani ca să contribuie şi el, să nu-i arunce în faţă într-o zi că aşa şi pe dincolo.
Şi l-o sunat Ileana pe Costel ca să vină să mă ia şi pe la ei. S-or certat la telefon. Da’ Costel o venit. Fata mi-o pus într-o valijoară câteva trenţe ale mele şi mi-o zis să aştept. Şi cum ziceam, o venit, da’ mie tare nu-mi venea să plec! Una e fata, alta e nora. Ştiam eu că Dana nu mă prea are la suflet. La Costel a fost chiar mai rău. Dana i-a făcut scandal de faţă cu mine şi cu copilu’. Ei avea deja doi copii – Dănuţ de patru ani şi Aniela de opt luni. Noră-mea era acasă în concediu de creştere a copilului. Stăteam pe capu’ ei toata ziua. Costel i-o zis să se întoarcă la muncă, să stau eu cu fetiţa. Nici n-o vrut să audă. Ce-i drept, avea muncă grea, la un restaurant, şi-i plăcea mai bine acasă. Nici n-avea încredere să-mi lase fetiţa. Cel mai rău era că n-aveau decât două camere. Cu toţi banii din vânzarea casei de la ţară şi cu cât ar mai fi luat pe apartamentu’ lor, nu le ajungea să-şi ia la trei camere, că e scumpe. De, mamă! El o luat-o pe Dana fără nimic, numa’ cu cămaşa pe ea, cum s-ar zice.
S-or iubit, ca tinerii.
Bătrâna oftă. Mama o încurajă să continue, deşi mi-am dat seama că intuia uşor sfârşitul.
-O fost tot mai rău. Acum înţeleg eu că ei, când or vândut, şi-or făcut socoteala că eu oi muri iute. Noră-mea l-o ameninţat că ia copiii şi pleacă la mă-sa. Degeaba ţinea băiatu cu mine. Eu plângeam. O telefonat la Ileana să mă duc înapoi la ei. Fie-mea o zis că deocamdată nu pot, că vor să renoveze apartamentu’ şi să mai vadă, la vară încolo. Într-o zi, n-am mai răbdat. Mi-am luat sacoşa şi dusă am fost.
-Dar dumneata n-ai muncit? N-ai pensie?
-Ba da! Am patru milioane, pensie mare. Le dau lor toţi banii, da’ văd că nu era de-ajuns. Ziceau că e mult de plătit la întreţinere.
Mama o apucă de mână.
-Uite cum facem: stai câteva zile la noi. Ne gândim la o soluţie.
-Nu, mamă, nu vreau să deranjez, nici nu te gândi. Ce-o să zică bărbatu’ dumitale?
-N-o să zică nimic. Trebuie să te ajutăm. Prinţeso! mi se adresă zâmbind complice, du-o pe bunica în cămăruţa de lângă baie, acolo n-o s-o supere nimeni.
Aşa a rămas la noi bunica câteva zile. Mama şi-a pus relaţiile în acţiune; tata, care iniţial a părut cam morocănos auzind de noua locatară, a descoperit în bătrânică o expertă grădinăreasă cu care a dezbătut îndelung despre pasiunea lor comună. După zece zi-
le, mama a obţinut un loc la un cămin de bătrâni. Ne-am dus toţi şi-am instalat-o. A fost mulţumită; avea o cameră pe care o împărţea cu o doamnă de vârsta ei. Exista o sală de lectură cu televizor, un parc îngrijit şi, plus de asta, nu trebuia să facă nimic. E drept că pensia o dădea toată. Dar, cum spuneam, mamae Onela a fost foarte mulţumită. Am mai vizitat-o cu mama. Într-o zi, când ne pregăteam să mergem pe la ea, mama a luat un palton al ei, l-a împachetat şi i-a zis tatei:
-Îi duc paltonul meu verde. Ştiu, ştiu că n-are decât doi ani, dar s-a demodat, iubitule! şi-i zâmbi tatei cu zâmbetul ei special, anume făcut ca să obţină orice.
Dotată cu palton, bunica a început şi ea să ne viziteze. Ajunseseră s-o cunoască şi vecinele, care o căinau pentru necazul ei.
Primăvara a venit din martie, nesperat de frumos şi usor. Mamae Onela ne-a însoţit la piaţă, la cumpărat răsaduri de flori şi i-a ajutat pe mama şi pe tata să le planteze. Între timp, îi povestea mamei lăcrimând:
-Auzi, fata mea, (că începuse să-i zică aşa Mamei ), nu m-au căutat patru luni de zile. N-o întrebat nici unu că ce-o fi cu mama lor. Puteam să zac moartă pe drumul cătră Cluj şi ei n-ar fi ştiut. Acum o săptămână s-or dumirit că lipsesc şi-or anunţat la poliţie. Or venit la cămin şi m-or certat că de ce nu le-am spus.
-Lasă, mamae, acum a trecut. Auzi ce-a zis madam Anuţa: îţi dă mohair să-i faci şi ei un jerseu ca al dumitale, că-ţi plăteste.
-Îi fac, las’ că-i fac.
Era evident: aveam un nou membru în familie. Bunica venea săptămânal şi, când întârzia să apară, simţeam toţi că ne lipseşte. Odată, stând pe bancă sub tei, o văd venind. Vecina din dreapta, doamna Marin, o abordă:
-Ce faci, mamae Onela?
-Ia, am venit la fată. Şi ţi-am adus jerseu’.
-Ce-o tot superi pe doamna? Ce mai vrei de la ea? o tachină în glumă vecina.
-Nu se supără Irinuca mea! Vin numa’ s-o văd, mamă, că e tare bună şi frumoasă!