joi, 19 aprilie 2018

Odă simplisimei flori




Păpădie, ecumenică floare,

după a ta aurie ardoare
– pe nescrisele file –
anul îşi hotăreşte fericitele zile.



De un pëan te-nvredniceşti,
tu, neluată în seamă, floare de rând.
Sămânţă să faci pe pământ
e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi.
Dar înfloreşti şi asfinţeşti
alcătuind o aureolă de sfânt.

Lucian Blaga

marți, 10 aprilie 2018

Povestea mea

Aveam de spus o poveste adevărată și, pentru că nu puteam s-o înfățișez lumii ca atare, am pus-o într-o ramă SF. Cei care doresc s-o citească pot comanda cartea la acest link.

luni, 9 aprilie 2018

Once upon a time...

„There is but one story, … Once upon a time there lived a man and a woman who loved him.” 


Mi-am zis că merit o carte ușoară, așa că am hotărât să citesc „Arta de a nu scrie un roman”. Amintirile mele din liceu despre Jerome K. Jerome erau cât se poate de agreabile și zâmbitoare, însă nu eram foarte sigură că voi rezista și acum, după treizeci de ani, unei asemenea lecturi. Ei, nu doar că am rezistat, dar am și râs pe înfundate și m-am delectat și am avut momente în care abia așteptam să pun mâna pe carte din nou! Umorul englezesc este pe gustul meu. Și, cu toate că am pornit cu ideea apriorică a unei lecturi „ușoare”, cartea are și lucruri profunde și idei care merită a fi reținute și chiar ziceri care nu se uită, așa cum este fraza cu care mi-am început postarea. Pot spune că, deși am terminat eu însămi al doilea roman și sper să-l scriu și pe al treilea, niciodată nu sunt îndeajuns de bine păzită de pericolul de a mă lăsa pe tânjală și de a visa, căci eu nu am patru prieteni cu care să povestesc, așa încât această carte a fost și un fel de terapie contra lenei, a uitării, a visării, a tehnicii (la care excelez) de pierdere a timpului.
*
E viața un mozaic de povestiri? Dacă da, atunci romanul lui Jerome despre cum să nu scrii un roman este cea mai bună ilustrare a vieții.

duminică, 1 aprilie 2018

Astenie de primăvară



Îmi meșterisem cumva o pereche de aripi; cred că erau din piele și spițe de bicicletă. Stăteau bine întinse și erau funcționale. Mi le-am prins între umeri cu ușurința specifică numai viselor și niște mușchi ai mei necunoscuți mie până atunci s-au și activat și am bătut din aripi și m-am ridicat peste stradă și peste clădiri și era minunat. M-a învăluit ceața și m-am gândit că zbor prea sus, așa că am coborât foarte jos, atât cât să nu agăț, în plutirea mea, nici cea mai impozantă pălărie purtată de vreun trecător. Două lucruri s-au petrecut în momentele acelea: am observat că eram pe aceeași stradă de pe care mă înălțasem, dar nu mai eram în același timp. Sărisem cam cincizeci de ani în trecut. Apoi mi-am dat seama că pot vedea nu doar prin pereții caselor, ci și prin carnea oamenilor până în adâncurile lor, unde tremură sufletul fiecăruia.

imagine Isabel Bryer

vineri, 23 martie 2018

Argos Magazine


A apărut numărul optsprezece al revistei Argos și mă bucur că textul meu „Cheie pentru pata oarbă” este publicat aici.

luni, 19 martie 2018

Și eu sunt iberic!


Nu știu cum reușesc, dar sunt mereu în afara trendului și mereu în situația de a recupera la capitolul „lecturi”. Cărți pe care lumea le-a citit acum câțiva ani, la mine ajung acum. Dar nu mă pot plânge pentru că există un fel de magie în toată povestea, iar cărțile mi se așează între palme după criterii numai de ele știute.
După Javier Marias îl citesc iar pe Saramago și inevitabil mă întreb ce-o fi cu ibericii ăștia?
„Memorialul mânăstirii” a fost tulburător, a modificat puțin viziunea mea asupra lumii, iar „Toate numele” a fost „tot ce-am citit mai bun în viață”, așa cum spunea cineva, cândva. Sunt două cărți ca două borne de neclintit la care mă întorc din când în când. După surpriza care a fost pentru mine „Eseu despre orbire”, „Pluta de piatră” vine cu o nouă uimire. Descopăr un autor ceva mai blazat, mai liniștit în acest volum decât în cele precedente pe care le-am citit. Sau e posibil să fie doar o impresie de-a mea?
Cred că principalul mesaj al cărții este faptul că nimic nu e sigur niciodată, că suntem cu toții în derivă. Nu există nici ancore, nici porturi. Rătăcim pe mări necunoscute și în taina sufletelor noastre și în credințele și convingerile noastre, totul alunecă, totul se transformă, nimic de care să te agăți.
*
 „Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă claritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitatea europeană, și au încheiat intervenția în dezbatere cu o frază definitivă, privind în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace decât poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și susține rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles; înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atât la școală, cât și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămâne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte acțiunea directă, caz care s-ar isprăvi prin efectul împăciuitor al inteligenței, spre deosebire de ceea ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămâne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tânguiau, Da nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, li se dădea foc, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncate claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămâneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspândeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, până în cea în care suntem (...) Milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cuțite, răngi, foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată, și strigau, Și noi suntem iberici, cu aceeași disperare care-i făcea pe comercianți să geamă, Da nu-i vina noastră. După ce s-au înseninat spiritele, câteva zile și săptămâni mai târziu, vor veni psihologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu voiau de fapt să fie iberici, ceea ce făceau, profitând de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frâu liber visului de neînfrânt care, durând atât cât durează viața, are în general în tinerețe întâia sa răbufnire, sentimentală sau violentă.”
*
Citatul e mai lung decât timpul meu disponibil, dar cine a citit cartea știe unde să caute. Ceea ce voiam să spun e că se află aici ceva care mă trimite cu gândul la pasaje din „Demonii” lui Dostoievski. Anarhiile seamănă între ele...

marți, 6 martie 2018

„Nervi de primăvară”


Plouă pe zăpada murdară și e frig. Câinii și pisicile casei mă consideră cumva pe mine vinovată de această stare de lucruri și îmi cer din priviri să pun capăt odată vremii dezolante. Ba, când am fost la găini mi s-a părut că și ele gândeau același lucru: „Mamă, vino-ți în fire! Termină cu experimentele astea caraghioase și fără sens!” Mustrări tacite am primit și de la florile din grădină, așa că m-am refugiat în casă, la o cană de ceai pe care-l beau citind ultimele pagini din „Chipul tău, mâine”; uneori ridic privirea și mă uit la grădina mea, la dealul împădurit din spatele Topologului, la zăpada care nu se dă topită. Mi-am găsit aliat într-o zambilă înflorită pe balcon și care nu are nimic să-mi reproșeze.
Javier Marias se așează încet, dar definitiv printre autorii mei preferați.


miercuri, 28 februarie 2018

If I could be where you are

Donald Trump vede zăpada!


Cel mai tânăr membru al familiei vede pentru prima oară zăpada și este foarte entuziasmat. Trumpy aleargă toată ziua și se bucură, vine în casă cu nasul roșu, sare în spinarea maică-sii, o enervează pe mătușa-sa, Ducesa, îl determină pe Nero să-l mârâie promițător. Și totuși nimic nu-i poate stinge veselia! Aș vrea să mai pot simți și eu ce simte el, dar pe mine zăpada mă exasperează. Diminețile mele nu mai încep la cafea și în fața caietului pe care scriu, ci cu mâinile pe lopată, mătură și altele asemenea, pe când mă lupt să extrag din nămeți căsuțele câinilor, cotețul găinilor și potecile tot mai înguste până la poartă, până la fântână...


S-au întâlnit pe alee Tatra, Mișu și Trumpy. Tatra își face veacul în casă, unde i-am așternut un culcuș încă de astă toamnă. Însă de câte ori ies eu afară, cere să vină cu mine. Și ea este plictisită de fenomenul meteo. Latră căprioarele de pe prag, îi trimite pe ceilalți trei câini să le alunge mai încolo. Apoi se întoarce mulțumită în casă și bombăne când alunecă pe gresie.


Ducesa, pisica șefă, e prietenă cu Tatra. Vorbesc de la același nivel: una e șefă peste câini, cealaltă e șefă peste pisici. Tatra mă ascultă și e cu ochii la mâinile mele așteptându-mi porunca. Ducesa îmi îngăduie când e în toane bune să o mai drăgălesc, dar nu prea mult. Nu sunt eu stăpâna ei! Ea îmi face privilegiul de a accepta mâncare și adăpost de la mine. În rest, e leită pisica lui Simon!

sâmbătă, 24 februarie 2018

Avem trei fețe


Ieri m-am încumetat să hoinăresc puțin în pădurea jilavă. Era liniște adâncă, niciun glas. Mă întrebam dacă a doua zi, adică azi, pe 24 februarie, se va dezlega glasul păsărilor, așa cum se spune, așa cum i-am vestit bucuroasă unui om drag în urmă cu câțiva ani. Nimic. Tăcere. Rotogol gingaș în frunze pe locul unde au dormit căprioarele. Un cuib de pasăre aruncat pe jos de vânt.


M-au găsit câinii și tăcerea a fost alungată. M-am gândit: poate mâine voi auzi glas de păsări. Și iată peisajul din dimineața aceasta: zăpadă!
*
Totuși, o mică speranță: pe când mă întorceam de la cutia poștală, urcând pe uliță pe la șase seara, aud un ciripit! Am ascultat cu răsuflarea tăiată. Cine a cântat? N-a fost vrabie, ele ciripesc mai multe la un loc. Nu a fost pițigoi, el vestește vremea rea strigând „opinci! opinci!”, adică să ne încălțăm că vine frigul. N-a fost nici mierlă, deși parcă ar fi fluierat. Am pornit mai departe spre casă plină de nedumerire și am auzit din nou. Nu știu nici acum ce pasăre mi-a vestit primăvara, poate nici n-a fost pasăre, ci vreun suflet.


E puțin deprimant să citești „Chipul tău, mâine” când n-ai mai văzut soarele de două săptămâni. E atâta întoarcere spre interior în discursul lui Marias, atâta analiză, încât un fel de plasă cenușie se așterne oricum peste toate gândurile mele.
„Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. Asta e roata care învârte lumea, ăsta e motorul vieții.” Sună deprimant glasul din carte al naratorului spunând că e mai important ceea ce se spune despre un eveniment decât dacă lucrul acela s-a petrecut cu adevărat sau nu, sună deprimant tocmai acum când, iată, contururile lumii devin tot mai întunecate, când timpul își închide pleoapa și viața devine o alergare bezmetică de la o minciună la alta.


Ce bine ar fi dacă am putea, fabulând, să anticipăm evenimente din viitor! Sau chiar putem? Ce bine ar fi (sau nu?) dacă am putea, măcar unii dintre noi, să avem talentul de a vedea chipul adevărat al celor din jur.
O față pe care o arătăm tuturor.
O față pe care o arătăm celor apropiați.
O față pe care n-o arătăm nimănui. Cea adevărată întru totul.
Totul e schimbare. Totul e mișcare. Peisaje sufletești care se schimbă. Situații care evoluează. Dacă le-am putea anticipa corect? Dacă am crede că le anticipăm corect și am greși?
*
„Nimic nu-i mai rău decât să cauți sensul ori să crezi că el există. Iar dacă există, e și mai rău: să crezi că sensul unui lucru, chiar dacă e un amănunt cu totul neînsemnat, va depinde de noi sau de acțiunile noastre, de intenția sau de funcția noastră, să crezi că există voință, există destin, ba chiar o complicată îmbinare a amândurora. Să crezi că nu datorăm pe de-a-ntregul ceea ce suntem celui mai schimbător și uituc, divagant și nesăbuit hazard și că de la noi se poate aștepta ceva consecvent în virtutea lucrurilor pe care le-am săvârșit, ieri sau alaltăieri.”