joi, 18 mai 2017

Despre flamingii cu pantaloni


Din cauza evenimentelor prin care am trecut, mi-a trebuit o lună ca să termin de citit această carte. Semnul îmi fusese trimis cu mult înainte despre ce avea să mi se întâmple, dar n-am știut să-l descifrez. Peste tot sunt semne și nu le știm citi... „N-ai să mori” a fost avertismentul meu. Cine ar fi crezut?
Și chiar dacă a fost necesară o lună ca să mă adun și să îmi fac timp pentru lectură, chiar dacă zilele în care citeam câte puțin erau despărțite de multe zile fără citit, am reușit să gust frumusețea amară a romanului de față.
*
Trăim într-o lume în care dacă o mamă dă o palmă unui copil obraznic s-ar putea să aibă probleme cu cei de la protecția copilului, dar aceeași mamă poate să-și omoare copilul, dacă e suficient de mic, prin avort, fără să i se aducă vreo acuzație. În „Splendida cetate a celor o mie de sori” este o scenă în care unul dintre personaje relatează cum un văr al său a pictat niște flamingi.
„Când au descoperit picturile, a continuat el, talibanii au fost ofensaţi de picioarele lungi şi goale ale păsărilor. După ce i-au legat picioarele şi l-au biciuit la tălpi până i-a dat sângele, i-au dat vărului posibilitatea să aleagă: ori distruge picturile, ori face ceva ca flamingii să fie cuviincioşi. Aşa că vărul a luat pensula şi a pictat pantaloni pe fiecare pasăre.
— Şi uite-aşa au apărut nişte flamingi islamici, a spus Tariq.”
Ipocrizia, după cum vedem, nu are frontiere. Această ipocrizie este demascată de autor în romanul „Splendida cetate a celor o mie de sori”.
*
Îmi place acest autor, deși nu a scris o capodoperă, romanul său este o mărturie a evenimentelor din  ultimii ani ai Afganistanului. Despre Kabul și talibani auzeam la știri. Era ca un fel de vedere din satelit. Această carte mi-a dat posibilitatea să mă apropii să văd mai deslușit viața afganilor, a oamenilor simpli, a celor ca mine, ca tine, a celor peste care istoria trece ca un tăvălug, spulberându-i. 

luni, 3 aprilie 2017

Hipnotic


Așa aș caracteriza acest roman al lui Ishiguro. Și de ce „hipnotic”? Pentru că am vrut să abandonez lectura de mai multe ori, dar, deși simțeam că mă stresează, nu am putut. Cum te înlănțuie un coșmar, așa te cuprinde cu zeci de tentacule narațiunea din „Nemângâiații”. Este ca o pictură plină de detalii fără relevanță și din care nu înțelegi nimic pentru că o privești prea de aproape. Abia la sfârșitul cărții, după ce ai făcut niște pași înapoi, vezi ansamblul. 
Povestea este construită conform unei logici a visului, multe din faptele imposibile din roman fiind absolut tipice pentru tărâmul oniric: găurile de vierme între spații îndepărtate, situațiile jenante, dar pe care toți le consideră firești, absurdul continuat până la irațional, amoralitatea etc.
Stau să mă întreb ce am citit eu ba enervată, ba cu sufletul la gură timp de câteva zile și zău că nu sunt sigură dacă-mi dau seama. Poate că romanul este o parabolă a contrasensurilor vieții, o metaforă edulcorată pentru lipsa de curaj de care dăm dovadă când e vorba să trăim așa cum ne-am dori și pentru lașitatea cu care ne lăsăm trăiți de cei din jur. Poate că este o poveste despre absurdul și prefăcătoria în care ne tăvălim zâmbitori, o poveste despre lipsa de sens din care nu găsim ieșire. Sau poate că pictura de care vorbeam mai devreme nu e un peisaj detaliat, ci un fel de portret al ființei umane care s-a subțiat atât de mult, a devenit atât de superficială, încât își poate alina orice durere cu un mic dejun copios...

duminică, 2 aprilie 2017

Vreme este...


„Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ce ai sădit. Vreme este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești. (...)
Vreme este să iubești și vreme să urăști. Este vreme de război și vreme de pace.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-și?”

vineri, 31 martie 2017

„Îmbrățișarea”



Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată 
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 
pe care-o lasă să-l străbată. 

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe 
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

Nichita Stănescu

joi, 30 martie 2017

Soare și secetă


E cald și toate ploile par să ne ocolească. Zarzării își scutură floarea. Am udat magnolia și câteva lalele îmbobocite care tânjeau după apă. Mă întreb dacă se va întâmpla ca în anul 2000, când n-a plouat deloc de la jumătatea lui aprilie până la jumătatea lui iulie. Atunci au secat fântânile mai puțin adânci, izvoarele și-au redus debitul, plantele s-au transformat în cenușă, iar pământul s-a făcut nisip. 





luni, 27 martie 2017

N-am murit


Încă îmi plac filmele polițiste și din când în când încerc să urmăresc așa ceva la televizor. Am văzut filme polițiste americane, englezești, franțuzești. Doar la cele nemțești nu mă pot uita. M-am străduit. Mă enervează. Au ceva greoi, ceva neverosimil. Sau poate nu rezonez eu. Schimb canalul exact ca la scenele de amor din filmele românești care suferă de același păcat al artificialității. Sau chiar mai rău. Sau poate nu rezonez eu... Mă temeam că voi păți la fel cu cartea asta, doar pentru că autoarea e de naționalitate germană. Tot așteptam să mă plictisesc, parcă mă plictiseam, când deodată subiectul devenea interesant! Apoi n-am mai putut s-o las din mână.
*
Kathrin Schmidt scrie extraordinar de bine. Se descurcă minunat stăpânind o tehnică narativă aparte. Oscilația permanentă a eului narator între realitate și imaginație, între prezent și trecut, între ceea ce spune și ceea ce gândește, ar putea fi dificilă pentru alt romancier. Nu pentru Kathrin Schmidt!
*
Memoria este nucleul dur al sufletului. Dacă ne-am pierde memoria, ce ar mai rămâne? Helene luptă să-și recupereze amintirile, adică viața furată.
*
Un roman psihologic de primă clasă. Merită citit!
*
„Moartea Maljutkăi îi produce o durere surdă, care o urmăreşte peste tot, care văruieşte totul în jurul ei în culori sumbre, care se impune în tot ce face şi simte, nu poate să se ascundă nicicum de durerea asta.”
*
...dar aș fi vrut să mor.

joi, 23 martie 2017

Lumina blândă a dimineții... II


De câteva zile, salcia zumzăie ca un releu de înaltă tensiune. Până și zambila e invidioasă! E firesc, nu-i așa, că doar e vorba de trafic, de numărul de vizitatori, de like-uri...


marți, 21 martie 2017

Cărți care se țin de mână

Ruth e Cordelia.
*
Am citit „Ochi de pisică” acum câțiva ani, iar cartea lui Ishiguro acum două zile. „Să nu mă părăsești” m-a făcut „să recitesc” din memorie romanul Margaretei Atwood, să-mi amintesc întâmplări din carte de parcă ar fi întâmplările mele, amintirile mele. Fiecare carte e o altă viață pe care o trăim, nu?
*
Nu-mi plac recenziile care povestesc romanul. Eu oricum nu scriu recenzii, dar nici așa, nu vreau să transpară nimic aici din uimitoarea carte a acestui japonez aclimatizat. (și Anglia-i tot o insulă)
Voi spune doar atât: cui i s-a părut că e o carte tristă îi pot răspunde că destinul personajelor nu e cu nimic mai trist decât al nostru. Limita morții este la fel de tragică oricând ni se impune, în orice fel ni se impune... Dacă moartea ar fi sfârșitul definitv, irevocabil, viața ar fi inacceptabilă și singura soluție demnă pentru o ființă rațională, ar fi cea găsită de personajul lui Dostoievski, Kirillov: sinuciderea.
Tragismul ce se naște din conștiința morții este ceea ce dă frumusețe și unicitate vieții omenești.
*
O carte este frumoasă în măsura în care reușește să exprime ceea ce este inexprimabil, să transmită ceea ce este intransmisibil, să atingă ceea ce este de neatins: inefabilul. „Să nu mă părăsești” este o carte frumoasă.
*
Ți-am trimis „Asasinul orb” pentru că insistam s-o citești și nu te puteam convinge. Ai pus-o undeva în biblioteca ta vastă și labirintică și n-ai citit niciodată cartea de la mine. De ce?


sâmbătă, 18 martie 2017

Cum să privești în trecut



Ce e dragostea? E minunea care construiește aparate de zbor Blimundei și lui Șapte-Sori sau care dezvăluie soluții pentru contemplarea trecutului. Ori cum spunea poetul al-Ghatash, dragostea e cunoaștere...
*
O carte absolut minunată, cu totul și cu totul pe gustul meu: și poveste și poezie și matematică și filosofie, aventură, dragoste, deșert, istorie... Ehe...

miercuri, 15 martie 2017

Romane care te întineresc!


Am ținut între palme cărți care m-au făcut să mă simt studentă din nou, citind în sesiune, plină de vinovăție romane care n-aveau de-a face cu bibliografia pentru examene. Dar „Tuareg” bate recordul, m-a făcut să mă simt adolescentă, în vacanța mare, vremuri în care citeam până uitam de mine, de trecerea zilelor, de lumea reală... Nu știu în ce constă magia, de ce nu am putut lăsa din mână acest roman... Povestea e simplă, un tuareg se răzbună pe cei care au încălcat legile nescrise ale deșertului. Lumea veche, al cărei exponent este tuaregul, este încet înlocuită de o lume nouă. Ceea ce cândva era sacru a devenit cu timpul desuet sau chiar interzis. Din păcate, nu tot ceea ce aduce noutate presupune și progres. Și, ca întotdeauna, „mai binele” este cu siguranță dușmanul „binelui”. Acestea ar fi doar două dintre ideile care străbat cartea. Finalul mi s-a părut abrupt și căutând oarecum senzaționalul, dar am considerat că subliniază încă o dată ideea de fatalitate și de zădărnicie. Poți învinge deșertul, poți învinge deșertul deșertului, Tikdabra, dar nu-ți poți învinge destinul...

luni, 13 martie 2017

Când plouă


Dealul și-a tras ceața pe ochi să nu vadă ploaia. La poalele lui curge Topologul neștiut, nevăzut, ca însuși timpul. Mierla se bucură de ploaie, fluieră și țopăie prin grădină după râme. N-are treabă, toate pisicile dorm în casă, care pe unde. Simt că ploaia va scoate la iveală verdele incipient în ramuri și-n pământ. Ascult această piesă minunată pe care am primit-o și-o dau mai departe, spre creșterea și sporirea frumuseții și bucuriei.


sâmbătă, 11 martie 2017

Am vrut, dar n-am putut...


...să termin aceste două cărți. Bineînțeles, este vorba de gusturi, probabil  sunt cărți bune, dar îmi lipsește mie organul potrivit pentru percepția lor. Îmi amintesc nostalgică de cuvintele tale: nu există carte proastă, ci doar cititori neavizați.



Pe de altă parte, am impresia că înțeleg de ce a găsit loc la Humanitas un scriitor ca Eric Emmanuel Schmitt...